La suprafață, ceea ce expun cuplurile sunt temele majore care aparent devin nucleul in jurul cărora se disputa problemele de cuplu (îngrijirea copiilor, familia de origine, socrii, banii, viața sexuala, sarcinile cotidiene, petrecerea timpului liber etc.). In realitatea, ceea ce se revendica este intimitatea pierduta.

Dar ce este intimitatea?

L’Abate (1977) a identificat componentele intimității:

1. Abilitatea de a vedea binele

Fiecare partener ar trebui să poată vedea binele atât în ​​sine, cât și în celălalt. Fiecare ar trebui să fie capabil să spună ce este bun în sine și să exprime ceea ce îi place la celălalt. aceasta ar implica afirmații de afirmare, apreciere și afecțiune. Ne referim la această triadă drept cei trei A și sugerăm cuplurilor să o practice zilnic. Declarațiile de afirmare sunt de natură „te plac”. Aceste afirmații afirmă valoarea celeilalte persoane. Declarațiile de apreciere se referă la ceea ce face cealaltă persoană. Când cealaltă persoană face ceva care îi place, ar trebui notat verbal. Al treilea este Afecțiunea. Atingerea, ținerea în brațe, sărutul și declarațiile verbale de afecțiune sunt de asemenea importante.

2. Îngrijirea

Este important sa avem o atitudine grijulie față de sine și față de celălalt. Grija poate fi manifestată în multe moduri, așa cum este definita de cuplu. Este esențial să fii preocupat de bunăstarea, viața și sentimentele celuilalt pe o bază consecventă și de încredere. Este important ca persoana care arata grija sa ii ofere celuilalt ceea ce ea sau el definește ca fiind îngrijirea.

3. Protectia

Un cuplu este un sistem social încorporat în alte sisteme sociale. Multe forțe afectează cuplul, cum ar fi munca, socrii și copiii. cuplul trebuie să protejeze integritatea relației lor prin trasarea granițelor în jurul acesteia. De asemenea, trebuie să-și acorde unul altuia timpul necesar pentru a fi un cuplu.

4. Abilitatea de a face lucruri plăcute împreună

Plăcerea se referă la a-ți oferi plăcere și a împărtăși plăcerea cu partenerul. În societatea noastră, mulți oameni au fost învățați că plăcerea nu este un scop în sine și nici măcar dezirabil. Acești indivizi au fost instruiți să creadă că performanța este importantă. Accentul este pus pe a face, a realiza și pe competiție. Această nevoie de a performa pentru a câștiga aprobarea și dragostea trebuie examinată și trebuie promovată o atitudine sănătoasă care să o înlocuiască. Această nouă atitudine ar trebui să implice învățarea de a-ți oferi plăcere, pentru a o împărtăși apoi cu partenerul. Cuplurile pot fi încurajate să negocieze activități de care ambii se bucură doar in scopul plăcerii. O parte a acestui proces presupune, de asemenea, ca fiecare partener să-și asume o anumită responsabilitate pentru inițierea unor activități plăcute.

5. Responsabilitatea

Atunci când apar probleme într-o relație, există tendința de a nega responsabilitatea personală prin externalizarea vinovăției asupra partenerului. Într-o relație intimă, fiecare partener trebuie să-și asume responsabilitatea pentru rolul său. Interdependența sănătoasă se bazează pe responsabilitatea personală, nu pe un partener care ia toată vina sau pe un partener care dă toată vina.

6. Împărtășirea durerii

      Relațiile nesănătoase sunt adesea caracterizate de un nivel intens de furie. În astfel de cazuri, singurul sentiment exprimat sau care iese în evidență pare să fie furia. În aceste relații, toate sentimentele de bază au fost îngropate de furie. Aceste sentimente îngropate pot include rănire, depresie, resentimente, frustrare, vinovăție, remușcări și așa mai departe. Rănirea este mai ales predispusă să fie îngropată, deoarece este văzută ca o slăbiciune. Când furia este folosită pentru a acoperi alte sentimente, exprimarea și rezolvarea problemelor de bază sunt imposibile, făcându-i pe fiecare persoană fără putere. A învăța să împărtășești sentimentul de rănire, mai degrabă decât să îl distrugi, este esențială în promovarea înțelegerii și empatiei.

7. Iertarea

      Într-o relație intimă, partenerii vor acționa din când în când în moduri care sunt dăunătoare. Dacă aceste acte nu sunt sau nu pot fi iertate, se stabilește o stare de resentiment care erodează relația. Mai multe întrebări sunt utile pentru a facilita iertarea. Iertarea nu se obține prin scuze simple, ci se realizează printr-o înțelegere a sinelui și a celuilalt. În primul rând, persoana care a săvârșit actul vătămător ar trebui să se întrebe pe sine însuși despre motivațiile personale. Această auto-investigare este cu atât mai importantă atunci când rănirea celuilalt face parte dintr-un tipar. În al doilea rând, partenerii trebuie să parcurgă întreg procesul de iertare, astfel încât persoana care a fost rănită trebuie validată pentru că s-a simțit rănită, iar partenerul care a rănit trebuie să fie înțeles în termeni de motivații sau intenții. Intenția ar trebui să fie în cele din urmă aceea de a nu dori să-l rănești pe celălalt.

      O notă finală despre intimitate are de-a face cu modul în care cuplurile conceptualizează apropierea. Multe cupluri echivalează pur și simplu intimitatea cu apropierea fizică. O tehnică care ajută la clarificarea acestei așteptări este de a le cere să deseneze două cercuri pentru a arăta apropierea, fiecare cerc reprezentând propriul sine. Partenerilor li se spune să deseneze două cercuri reprezentând modul în care se văd acum și două cercuri reprezentând modul în care ar trebui să fie în mod ideal. Cercurile pot fi apoi folosite pentru a facilita o discuție în care să li se arate că intimitatea este un echilibru între apropiere și distanță și că cuplurile trebuie să negocieze aceste două idei într-un mod practic.

Articolul Intimitatea in cuplu apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Chiar daca o persoana întreprinde o singura acțiune, de cele mai multe ori, ea se va gândi in același timp si la altceva, iar aceasta este o chestiune fireasca in actualitatea existentei umane. Abilitatea de a face mai multe lucruri in același timp fără a fi pe deplin atenți la ele poate fi utila oamenilor, pana la un anumit punct.

Costurile ascunse ale acestui stil de viată (Orsillo si Roemer, 2011), care presupune îndeplinirea unor sarcini multiple in același timp in mod automat, sunt multiple:

1. Probleme de atenție si memorie (activitatea profesionala si școlară va avea de suferit.   Clientul nu va putea recepționa informațiile si mesajele subtile care vin din partea celor din jur, așadar nu va putea învață suficient din experiențele sale);
2. Relații tensionate cu cei din jur (persoanele semnificative se vor simți neglijate; persoana va transmite mesaje nonverbale ca nu este interesat si ca nu-i pasa de ceilalți);
3. Insatisfacții si nemulțumiri la locul de munca / in relațiile umane / in activitățile de timp liber (clientul va trai ca un spectator al propriei vieți. Nu va putea trai in întregime aspectele agreabile ale vieții profesionale, relaționale sau cele legate de petrecerea timpului liber; ceea ce clientul încearcă sa evite va deveni mai important decât ceea ce încearcă sa realizeze)
4. Starea de confuzie si lipsa de speranță (clientul va simți ca se străduiește din răsputeri sa facă fata solicitărilor existentei cu caracter competitiv, dar ca eforturile sale nu sunt pe măsura așteptărilor ai astfel va trai un puternic sentiment al eșecului pentru ca nu poate ameliora situația in care se afla).

Nu e de mirare ca in acest context, multe din efectele existentei desfășurate după principiul „pilotului automat” sunt asemănătoare tulburării anxioase (evitarea experiențelor de viață, diminuarea capacității de concentrare a atenției, abordarea aspectelor neesențiale si îndepărtarea de ceea ce este important, lipsa speranței etc.) cu efecte negative multiple asupra calității vieții persoanei.

Lupta cu simptomele anxietatii este epuizanta, stresanta si ocupa mult timp persoanei suferinde. Comportamentele de evitare care au rolul de a-l indeparta pe individ de obiectul fricii sale reprezinta un punct cheie in mentinerea anxietatii. Majoritatea persoanelor anxioase isi promit in gand faptul ca dupa ce vor scapa de anxietate isi vor reveni la viata si la preocuparile normale.

Astfel, un demers terapeutic eficient este cel bazat pe meditatia prin constientizare care propune clientilor notarea intr-un jurnal a tuturor optiunilor referitoare la oportunitatile din ariile pe care incercau sa le evite anterior.

Invatarea clientului sa adopte atitudinea de distantare ce transpare in urma utilizarii tehnicii bazate pe constientizare (mindfulness) fata de starile afective specifice anxietatii reduce intensitatea acestora, eliberandu-l. Astfel, clientul se va putea ocupa de ceea ce considera ca este important pentru el.

Articolul Cum se leagă mutitasking-ul de tulburarea anxioasa? apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Locul sigur ar trebui sa fie un loc in care copilul s-a simțit fericit, calm si in siguranța, un loc in legătura cu care si-a format asocieri si sentimente plăcute si pozitive.

Noi, toți, avem nevoie de un loc in care sa ne simțim in siguranța si pe care sa-l simțim a fi refugiul nostru emoțional.

Odată ce ați identificat locul sigur, vorbiți cu copilul despre detaliile multisenzoriale ale acestui loc si realizați o descriere a sa (mirosuri, sunete, gusturi, sentimente, gânduri si senzații corporale), susținând apoi copilul sa se întoarcă la acest loc sigur.

Cum se face?

Mai întâi invitați-l pe copil sa stea jos sau sa se întindă într-o poziție confortabila, intr-un spațiu liniștit. Încurajați-l sa respire profund si încet (puteți adăuga si alte tehnici de respirație si relaxare).

Daca se simte mai bine așa, puteți sa-l invitați sa închidă ochi si sa simtă cum dispare tensiunea cu fiecare respirație.

Unii copii se simt mai bine daca au cu ei un obiect tranzițional, o pătura sau o jucărie de plus.

   Susțineți-l pe copil in a-si imagina ca se afla in locul sigur pe care la- descris anterior. Îl puteți ajuta sa-si reamintească unele detalii sau sa se conecteze cu sentimentele identificare anterior. Uneori va trebui sa le reamintiți cuvântul-semnal (un cuvânt care le va semnaliza sa acceseze acel spațiu sigur).

Unii copii ajung direct in locul sigur doar închizând ochii ori spunând cuvântul-semnal, in vreme ce alți copii prefera sa-si imagineze ca ajung acolo: a) zburând pe un covor fermecat/cu avionul/cu elicopterul/intr-un balon cu aer cald; b) folosind un pod/pasaj secret sau o cheie magica; c) intrând printr-o ușă secreta.

Invitați-l pe copil sa exploreze locul sigur dintr-o perspectiva multisenzorială. Ce vede in fata ochilor si ce culori, forme, mirosuri, sunete, temperatura, mișcării observa?

Ajutați-l sa fie atent la senzațiile fizice din corpul sau. Unde anume in corp simte copilul senzația de relaxare/calm/fericire? Cum simte acest lucru? Daca senzațiile ar avea o forma/culoare sau daca ar fi un obiect, ce si cum ar fi?

Încurajați copilul sa se gândească la diversele emoții pe care le trăiește atunci când se conectează la locul sau sigur. Ajutați-l sa inspire sentimentele de relaxare, calm si fericire si sa expire sentimentele mai dificile si dureroase.

Atunci când copilul se afla in locul sau sigur si liniștit, ar putea sa-i dea si un nume, un titlu sau o sintagma pe care o poate folosi pentru a-si reaminti acest loc ori de cate ori simte nevoia sa se întoarcă acolo (un cuvânt-semnal sau nume de cod).

Copilul poate sa rămână si sa se bucure de locul sau sigur sau poate sa plece oriunde dorește. Tot ce trebuie sa facă este sa deschidă ochii si sa fie susținut sa devina treptat conștient de locul unde se afla in momentul respectiv.

Pentru a consolida imaginea acestui spațiu sigur, pentru a menține locul „viu” in minte si a integra cele învățate, puteți folosi următoarele mijloace creative si expresive:

1. Realizați un poster/colaj al locului sigur folosind reviste, fotografii, desene etc.
2. Realizați un desen al locului sigur.
3. Realizați o sculptura a locului sigur, folosind lut/plastilina/obiecte de uz zilnic etc.
4. Realizați sau proiectați cheia, podul, tunelul, ușa ascunsa, covorașul fermecat sau porțile magice care pot fi folosite pentru a pătrunde in locul sigur.
5. Realizați o poveste sau un scenariu care sa-i amintească copilului de locul sau sigur. Salvați pe smartphone, DVD sau USB o înregistrare audio a terapeutului sau persoanei de îngrijire, cu scopul de a-l ajuta pe copil in călătoria sa spre locul sigur.
6. Faceți o reprezentare miniaturala a locului sigur care sa poată fi la îndemâna copilului oricând: pe un lanț de chei, o ilustrata, intr-un borcan, intr-un glob.
7. Alegeți o melodie care sa aibă legătură cu locul sigur. Unii copii prefera sa-si scrie propriul cântecel sau sa creeze un dans special pe aceasta tema.
8. Faceți o harta a corpului ce explorează sentimentele copilului atunci când acesta se simte nesigur/este in stare de distres, apoi faceți o harta a corpului pentru cum se simte copilul atunci când este in locul sau sigur. Apoi discutați cu copilul pe următoarele teme de reflecție: daca corpul tău ar putea vorbi, ce ar spune? Unde anume in corp se simte sentimentul de siguranță? Cum se simte acest sentiment? Daca acest sentiment ar fi o culoare, forma, obiect, ce ar fi el?

Model de harta a corpului:  a fi furios versus a fi in locul sigur

Karen Treisman – Instrumentar de tehnici terapeutice creative

Articolul Psihoterapia copilului apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Același tip de protecție se poate manifesta prin faptul de a fi foarte amabil, prea dispus la a accepta ceva și a nu da glas părerilor noastre despre ceea ce ne dorim noi cu adevărat în relație.

Se poate merge până la forme extreme, precum simptome nevrotice manifestate prin a-ți face excesiv griji pentru parteneri sau pentru copii ori prin a deveni hiperprotectiv și a intra în panică atunci când partenerul este bolnav, de exemplu.

Protecția poate de asemenea, să se manifeste și sub forma încercării de a fi perfecționist, de a ține tot timpul lucrurile sub control sau poate lua forma unei independențe excesive, prin care suntem incapabili să primim ajutorul celor din jur sau să stabilim o legătură cu partenerul din relație sau să gestionăm relațiile dificile de la muncă.

Toate aceste comportamente protective pot fi reacții la alte reacții trecute inconștiente pe care le-am avut față de durere, de teama de a pierde ceva/pe cineva sau de a fi respins. Rolul protectorului este de a reprima durerea și frica, de a ne apăra de ele. Totul a fost pregătit așadar cu mult timp în urmă, pe când eram doar niște copii, prin felurile în care am experimentat lumea și din presupunerile rezultate pe care le-am avut in privința viitorului.

În mod ironic, o astfel de compulsivitate inconștientă este activată pentru a scăpa de suferință și pentru a evita frica, adunată în ani de repetiție, care a permis durerii să existe prin suprimarea ei. Prețul plătit poate fi că nu obținem ceea ce ne dorim de la viață.

Așadar Protectorul nostru este cheia care ne poate ajuta să înțelegem cum am devenit ceea ce credem că suntem și cum ne putem ajuta limitările pentru a deveni ceea ce suntem cu adevărat.

”Nu scăpăm ușor de rolurile care sunt doar ale noastre. Fiecare dintre noi este atras într-o dramă a vieții în desfășurare, în care acțiunea se dezvăluie în mod nefiresc de repetitiv.”

Joyce McDougall

Articolul Rolul Protectorului apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Într-un astfel de context, singurul obiectiv al copilului rămâne supraviețuirea într-un mediu distructiv, sperând ca peste ani, la vârsta adultă, va fi autorul contextelor sale de viață.

Cum va reuși acest lucru? Încercând să pășească în cealaltă lume, cea constructivă. Dacă sentimentul de ”acasă” pe care l-au trăit a fost copleșitor, strivitor, destructurant, atunci își propune să treacă pragul și să intre într-o altă lume, în care să conteze și să fie tratat cu respect. Biletul de intrare în cealaltă lume este iubirea sănătoasă față de propria persoană; dar tocmai aici se împotmolesc lucrurile.

Cum să se iubească pe sine dacă nu au primit acest lucru în familia de origine?

Adesea aceștia confundă separarea cu fuga pe ușa din dos, fiind dominați de revoltă. Nu vor simți gustul libertății existențiale, pentru că vor fi luat cu ei sentimentul vinovăției de a fi abandonat familia și /sau furia de a fi fost abandonați emoțional de ea.

Așadar, devenim liberi doar atunci când încetăm să alergăm după iubirea cuiva. A ne desprinde înseamnă a fi conștienți că există opțiuni și că avem libertatea de a acționa în acord cu nevoile și valorile proprii. De aceea copiii abuzați, insuficient sau discontinuu iubiți, nu se desprind într-o manieră sănătoasă de familia de origine. Ceea ce este problematic, este că, pe viitor, acești copii nu vor pleca doar cu un minus afectiv, ci și cu o filosofie de viață care îi va predispune la repetitivitatea distructivă și autodistructivă. (Celani, 2014)

Articolul Când evantaiul de opțiuni nu se deschide apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Primul pas al desprinderii este identificarea persoanelor din exteriorul familiei de origine cu care avem șansa de a forma relații stabile, în care toți cei implicați au beneficii (de exemplu, prietenii, colegii, un substitut parental). Aceste relații devin principalul suport care acționează din exteriorul familiei, facilitând desprinderea.

Un rol aparte îl are în acest proces relația de cuplu: de altfel, prima sau primele relații de cuplu reprezintă pasul decisiv și de netăgăduit că procesul de separare s-a declanșat. Familia devine îngrijorată în fața perspectivei de pierdere a unui membru, chiar dacă la nivel declarativ sau principial este de acord că aceasta este evoluția naturală. Multe familii nu reacționează cu relaxare și încântare de fiecare dată, ci, dimpotrivă, uneri manifestă retincență și dezacord și nu vor fi dispuși să accepte alegerile tânărului, cerând insistent întreruperea relației de cuplu.

Următorul pas în desprinderea cu succes de familia de origine îl reprezintă dizolvarea iluziei că părinții sunt singura bază de susținere, iubire și confort și că de acordul lor depinde fericirea și viitorul tânărului. Realitatea este exact pe dos, ei nu reprezeintă singura baza de siguranță și iubire, iar dezacordul lor față de plecare nu pune în pericol fericirea sau viitorul.

Acestea sunt cele mai importante momente ale unei desprinderi funcționale, ”sănătoase” de familia de origine. Odată ce tânărul a ”pășit” peste pragul casei părintești și-a asumat întrucâtva pracurgerea pe cont propriu a unui drum plin de provocări.

În acest punct, misiunea părintelui s-a încheiat. El nu mai poate ifluența în mod covârșitor deciziile tânărului; nu mai poate interveni,  constrânge, pedepsi, condiționa etc.

Articolul „Plecarea de acasa” apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

In procesul de desprindere de familie, Eul tânărului se diferențiază, printr-un proces similar travaliului nașterii.

La rândul lor si părinții au de trecut ceea ce am numit metaforic “proba autonomiei”, adică ar fi de dorit sa participe activ la susținerea tânărului in procesul de separare. Observam așadar ca este vorba despre o dubla si simultana separare: tânărul de familie si fiecare părinte de copilul, devenit adolescent/tânăr.

Deoarece aceasta călătorie este reprezentata de multe ori ca amenințătoare, ea apare sub forma: „daca plec, îmi va fi greu, nu mă voi descurca” sau „Daca vreau sa plec, nu mă va lasă, se va opune, mă va împiedica.”. Daca copilul/adolescentul/tânărul nu ajunge sa își asculte instinctul si nu se angajează in „călătorie”, polul „acasă” devine polul „moarte”. Ghilimelele sugerează ca este vorba de un blocaj in dezvoltare, care se va regăsi peste ani, la vârsta adulta sau la bătrânețe in forme diverse: stagnare imatura (dependenta de jocuri, substanțe, activități etc.) fie ca devitalizare afectiva (tristețe, confuzie existențiala, depresie) sau ca decizii surprinzătoare, bruște si categorice (de exemplu, plecare intempestiva din tara, încheierea inopinata a unei relații stabile, renunțarea la responsabilitățile parentale, schimbarea majora a stilului de viată).

Plecarea de acasă, separarea, desprinderea sau angajarea in „călătorie”, oricum i-am spune, este pregătită de părinți încă din copilăria timpurie, prin satisfacerea principalelor nevoi ale copiilor si prin securizarea emoționala.

Un copil iubit se va separa lent, gradual si natural, având certitudinea ca nu pierde contactul cu sursa iubirii sale. De asemenea, va manifesta curiozitate si deschidere fata de nou, fata de experimentarea lumii. Unui copil care se simte iubit ii va fi ușor sa își însușească anumite competente. Ca urmare, la vârsta adolescentei va avea complet bagajul pentru a pleca la drum (drumul sau in viată), ceea ce înseamnă ca va fi mai pregătiți sa se elibereze de fascinația si magia copilăriei.

Articolul Desprinderea de familia de origine apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Daca “a fi mare” este interpretat de copil ca împovărare de sarcini si responsabilități, ca pierdere a sprijinului afectiv, atunci el va respinge sa crească mare, adică “ sa poată” sa facă anumite lucruri. Se va plânge ca temele sunt prea grele sau pur si simplu va tergiversa îndelung, va trage de timp; va implora sa doarmă cu părinții; va sancționa “nedreptatea” de a-I fi limitat timpul de joaca pe tabletă, cerând socoteala părinților ca nu sunt la fel de permisivi ca părinții colegilor etc.

Adesea copiii le cer părinților libertatea de a se pune la încercare: “Lasă-mă pe mine!”, “Vreau eu!”, “Pot si eu!”. Prin permisiune, părinții validează separarea copiilor. Prin intermediul acestor “puteri” copilul va reuși sa se adapteze in viitor si sa devina un adult capabil sa-si valorifice calitățile si sa facă alegeri in acord cu reperele proprii. Aceasta este proba competenței, iar pe alocuri copiii si părinții o pot resimți ca frustrare, pierdere sau frica.

Cu fiecare act de învățare, părintele accepta sa pună controlul si puterea in mâinile copilului. Primind puterea, copilul trebuie sa o exerseze pe cont propriu: sa mănânce singur, sa se spele pe dinți singur, sa-si facă prieteni singur, sa rezolve singur problemele de fizica etc. Orice competență se probează in singurătate.

Spre deosebire de adult, copilul își găsește confortul si siguranța in cadrul contactelor emoționale cu cei apropiați. Orice stare emoțională de bine își are originea într-o relație semnificativa pentru el, o persoana – figura de atașament. Așadar, atunci când trebuie sa exerseze de unul singur o anumita sarcina va fi necesar sa se desprindă ușor de contactul cu „furnizorul” de confort emoțional si sa-si dezvolte înlăuntrul sau un furnizor similar.

Experimentarea singurătății așadar presupune confruntarea cu emoțiile specifice „separării”.  Sa ne gândim ca este ușor pentru copil sa-si gestioneze singurătatea daca activitatea reprezintă in sine un furnizor de plăcere, de bucurie; de exemplu, mulți copii se joaca singuri si par foarte liniștiți. Dar, exista multe situații in care activitatea este oarecum impusa – „necesara” – sau este ceruta intr-un moment in care dorința copilului este de a face altceva; tăvălugul de gânduri si emoții va cere efort de disciplinare.

Doua concluzii par sa se desprinde de aici:

1. De capacitatea de gestionare a singurătății depinde formarea competentei;
2. Orice competenta presupune exersarea si probarea in singurătate.

Așadar procesul de separare se reia repetitiv pe parcursul vieții copilului, in legătura cu domenii foarte variate. Oricare ar fi competența (abilitatea) pe care copilul trebuie sa si-o însușească, părinții ar trebui sa ii asigure condițiile de a se simți sigur si confortabil cu singurătatea sa.

Orice competență se probează in singurătate.

Articolul Singurătatea, ca putere a Eului apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Rolul părintelui presupune ca el să aibă capacitatea de a descoperi copilul, in mod repetat, în dinamica și dezvoltarea lui.

Pe parcursul trecerii dintr-un stadiu de dezvoltare în altul, ”părintele crește odată cu copilul”. Cum ar putea un părinte să cunoască și să creeze contactul cu copilul dacă a rămas înțepenit în prejudecăți (”așa se face”, ”așa trebuie”), în experiența proprie de viață (”pe vremea mea…”) sau în răspunsuri concurențiale (”știu mai bine decât tine”)? Flexibilitatea înseamnă, înainte de orice, deschidere și prezență conștientă în contact.

A rămâne – pe parcursul tuturor acestor transformări – prezent și conectat la copil se obține alternând rolurile: între a fi martor (ghid) și a fi co-creator al unei vieți din viitor (aceea a adultului ce va fi creat din experiențele copilului de azi).

”Observă copilul!” se traduce în ”sesizează comportamentele prin care copilul transmite că are anumite nevoi! În interacțiunea cu copilul tău, ghidează-te după aceasta!”

Dar care e pragul până la care considerăm că nevoia este subsatisfăcută și dincolo de care vorbim despre suprasatisfacere? În articolul următor vom vedea când e prea mult și cînd e prea puțin din partea părinților…

Într-o cercetare, Tronick și Coch (1989) au arătat că, surprinzător, chiar și cei mai buni părinți sunt receptivi la nevoile copiilor lor doar 30% din timp. Copiii nu se simt mai siguri dacă sunt sufocați cu afecțiune.

Părinții cu istorie traumatică au, pe bună dreptate, o mare îngrijorare de a nu ”traumatiza” copilul; însă, în virtutea acestei îngrijorări, recurg la reacții extreme: permisivitate în exces, libertate totală de alegere oferită copilului, supra-satisfacerea dorințelor de jucării, dulciuri, cadouri și vacanțe scumpe. Acestea sunt câteva dintre indiciile unei ”iubiri” sufocante și perturbatoare.

În concluzie, deși este evident că nici un părinte nu are un control deplin asupra tuturor factorilor care contribuie la crearea și modelarea viitorului adult, cel puțin aceștia ar putea începe cu sine. Mai concret, cu a dobândi controlul conștient și responsabil asupra propriei contribuții la interacțiunea cu copilul său.

În aceeași ordine de idei, putem observa că mulți adulți au o mare dificultate de a-și conștientiza propriile nevoi. Nu o data, la întrebarea ”De ce anume ai nevoie?”, răspunsul imediat a fost ”Nu am nevoie de nimic.” În percepția generală, se confundă ”nevoia” cu ”lipsa a ceva”. Consilierea psihologică începe adesea cu ghidarea conștientizării de sine:

Nu trebuie să simțim sufocarea pentru a conștientiza că avem nevoie de aer pentru a respire; nu trebuie să traversăm pierderi emoționale mari pentru a accepta că avem nevoie de contact, de iubire, de relații.

Toate acestea sunt nevoi primare, pe care înainte să ni le recunoaștem, ele au fost ”văzute” și satisfăcute de cei din mediul în care am crescut. Iar dacă ei le-au ignorant, negat sau exacerbat, și noi vom fi ușor confuzi în raportarea la propriile senzații, nevoi și trăiri.

Articolul Cine este copilul meu? apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

Când vorbim de dezvoltarea relației, cel mai important indicator constă în implicarea emoțională în relație, astfel încât să fie asigurate două condiții:

• Spațiul relațional (comunicarea și intimitatea emoțională dintre parteneri);
• Spațiul personal al fiecărui partener (libertatea de a devenire a fiecăruia)

Când spațiul relațional este prea important, atunci se ajunge la fuziune, la lipsa granițelor și la sărăcirea libertății personale.

Când libertatea este prea mult cerută, luată, apare pericolul de separare, de distanțare și dizolvare a relației. (Cele mai multe relații de cuplu sau de prietenie, uneori și cele dintre adolescenți și părinți, se împotmolesc aici).

”A contribui la crearea relației” înseamnă ”a contribui la menținerea acestui echilibru”, astfel încât să prevenim (atât cât se poate) frustrările legate de libertatea fiecăruia, dar să asigurăm vitalitate și relației. Complicat? Puțin cam teoretic și abstract? J

Mai metaforic exprimat, contribuirea la ”mersul” unei relații este aidoma dansului împreună: fiecare aduce mișcarea sa, fiecare face efortul de a rămâne conectat, dar mai ales de a se mișca în acord cu ritmul, amplitudinea, frecvența etc. mișcărilor partenerului.

Articolul Dansezi cu mine? Melodia nu s-a terminat… apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.