Primul pas al desprinderii este identificarea persoanelor din exteriorul familiei de origine cu care avem șansa de a forma relații stabile, în care toți cei implicați au beneficii (de exemplu, prietenii, colegii, un substitut parental). Aceste relații devin principalul suport care acționează din exteriorul familiei, facilitând desprinderea.

Un rol aparte îl are în acest proces relația de cuplu: de altfel, prima sau primele relații de cuplu reprezintă pasul decisiv și de netăgăduit că procesul de separare s-a declanșat. Familia devine îngrijorată în fața perspectivei de pierdere a unui membru, chiar dacă la nivel declarativ sau principial este de acord că aceasta este evoluția naturală. Multe familii nu reacționează cu relaxare și încântare de fiecare dată, ci, dimpotrivă, uneri manifestă retincență și dezacord și nu vor fi dispuși să accepte alegerile tânărului, cerând insistent întreruperea relației de cuplu.

Următorul pas în desprinderea cu succes de familia de origine îl reprezintă dizolvarea iluziei că părinții sunt singura bază de susținere, iubire și confort și că de acordul lor depinde fericirea și viitorul tânărului. Realitatea este exact pe dos, ei nu reprezeintă singura baza de siguranță și iubire, iar dezacordul lor față de plecare nu pune în pericol fericirea sau viitorul.

Acestea sunt cele mai importante momente ale unei desprinderi funcționale, ”sănătoase” de familia de origine. Odată ce tânărul a ”pășit” peste pragul casei părintești și-a asumat întrucâtva pracurgerea pe cont propriu a unui drum plin de provocări.

În acest punct, misiunea părintelui s-a încheiat. El nu mai poate ifluența în mod covârșitor deciziile tânărului; nu mai poate interveni,  constrânge, pedepsi, condiționa etc.

Articolul „Plecarea de acasa” apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.

In procesul de desprindere de familie, Eul tânărului se diferențiază, printr-un proces similar travaliului nașterii.

La rândul lor si părinții au de trecut ceea ce am numit metaforic “proba autonomiei”, adică ar fi de dorit sa participe activ la susținerea tânărului in procesul de separare. Observam așadar ca este vorba despre o dubla si simultana separare: tânărul de familie si fiecare părinte de copilul, devenit adolescent/tânăr.

Deoarece aceasta călătorie este reprezentata de multe ori ca amenințătoare, ea apare sub forma: „daca plec, îmi va fi greu, nu mă voi descurca” sau „Daca vreau sa plec, nu mă va lasă, se va opune, mă va împiedica.”. Daca copilul/adolescentul/tânărul nu ajunge sa își asculte instinctul si nu se angajează in „călătorie”, polul „acasă” devine polul „moarte”. Ghilimelele sugerează ca este vorba de un blocaj in dezvoltare, care se va regăsi peste ani, la vârsta adulta sau la bătrânețe in forme diverse: stagnare imatura (dependenta de jocuri, substanțe, activități etc.) fie ca devitalizare afectiva (tristețe, confuzie existențiala, depresie) sau ca decizii surprinzătoare, bruște si categorice (de exemplu, plecare intempestiva din tara, încheierea inopinata a unei relații stabile, renunțarea la responsabilitățile parentale, schimbarea majora a stilului de viată).

Plecarea de acasă, separarea, desprinderea sau angajarea in „călătorie”, oricum i-am spune, este pregătită de părinți încă din copilăria timpurie, prin satisfacerea principalelor nevoi ale copiilor si prin securizarea emoționala.

Un copil iubit se va separa lent, gradual si natural, având certitudinea ca nu pierde contactul cu sursa iubirii sale. De asemenea, va manifesta curiozitate si deschidere fata de nou, fata de experimentarea lumii. Unui copil care se simte iubit ii va fi ușor sa își însușească anumite competente. Ca urmare, la vârsta adolescentei va avea complet bagajul pentru a pleca la drum (drumul sau in viată), ceea ce înseamnă ca va fi mai pregătiți sa se elibereze de fascinația si magia copilăriei.

Articolul Desprinderea de familia de origine apare prima dată în Cabinet Psihoterapie Iuliana Balan.