Dacă familia nu a răspuns satisfăcător nevoilor copilului, separarea de familia de origine este cea mai dificilă sarcină de dezvoltare a adultului tânăr. Și nu este un paradox. Între părintele abuziv și copil se formează un tip de relație distructivă, care, prin caracterul său, acționează ca o ”frână” în desprindere.
Într-un astfel de context, singurul obiectiv al copilului rămâne supraviețuirea într-un mediu distructiv, sperând ca peste ani, la vârsta adultă, va fi autorul contextelor sale de viață.
Cum va reuși acest lucru? Încercând să pășească în cealaltă lume, cea constructivă. Dacă sentimentul de ”acasă” pe care l-au trăit a fost copleșitor, strivitor, destructurant, atunci își propune să treacă pragul și să intre într-o altă lume, în care să conteze și să fie tratat cu respect. Biletul de intrare în cealaltă lume este iubirea sănătoasă față de propria persoană; dar tocmai aici se împotmolesc lucrurile.
Cum să se iubească pe sine dacă nu au primit acest lucru în familia de origine?
Adesea aceștia confundă separarea cu fuga pe ușa din dos, fiind dominați de revoltă. Nu vor simți gustul libertății existențiale, pentru că vor fi luat cu ei sentimentul vinovăției de a fi abandonat familia și /sau furia de a fi fost abandonați emoțional de ea.
Așadar, devenim liberi doar atunci când încetăm să alergăm după iubirea cuiva. A ne desprinde înseamnă a fi conștienți că există opțiuni și că avem libertatea de a acționa în acord cu nevoile și valorile proprii. De aceea copiii abuzați, insuficient sau discontinuu iubiți, nu se desprind într-o manieră sănătoasă de familia de origine. Ceea ce este problematic, este că, pe viitor, acești copii nu vor pleca doar cu un minus afectiv, ci și cu o filosofie de viață care îi va predispune la repetitivitatea distructivă și autodistructivă. (Celani, 2014)