Procesul de creștere nu este exclusiv al copilului. Etapele de dezvoltare, schimbările și provocările nu-i aparțin doar lui. Copilul și părintele, deopotrivă, experimentează diversitatea fiecărei vârste, imprevizibilitatea și bogăția fiecărei experiențe și reprioritizarea nevoilor.
Rolul părintelui presupune ca el să aibă capacitatea de a descoperi copilul, in mod repetat, în dinamica și dezvoltarea lui.
Pe parcursul trecerii dintr-un stadiu de dezvoltare în altul, ”părintele crește odată cu copilul”. Cum ar putea un părinte să cunoască și să creeze contactul cu copilul dacă a rămas înțepenit în prejudecăți (”așa se face”, ”așa trebuie”), în experiența proprie de viață (”pe vremea mea…”) sau în răspunsuri concurențiale (”știu mai bine decât tine”)? Flexibilitatea înseamnă, înainte de orice, deschidere și prezență conștientă în contact.
A rămâne – pe parcursul tuturor acestor transformări – prezent și conectat la copil se obține alternând rolurile: între a fi martor (ghid) și a fi co-creator al unei vieți din viitor (aceea a adultului ce va fi creat din experiențele copilului de azi).
”Observă copilul!” se traduce în ”sesizează comportamentele prin care copilul transmite că are anumite nevoi! În interacțiunea cu copilul tău, ghidează-te după aceasta!”
Dar care e pragul până la care considerăm că nevoia este subsatisfăcută și dincolo de care vorbim despre suprasatisfacere? În articolul următor vom vedea când e prea mult și cînd e prea puțin din partea părinților…
Într-o cercetare, Tronick și Coch (1989) au arătat că, surprinzător, chiar și cei mai buni părinți sunt receptivi la nevoile copiilor lor doar 30% din timp. Copiii nu se simt mai siguri dacă sunt sufocați cu afecțiune.
Părinții cu istorie traumatică au, pe bună dreptate, o mare îngrijorare de a nu ”traumatiza” copilul; însă, în virtutea acestei îngrijorări, recurg la reacții extreme: permisivitate în exces, libertate totală de alegere oferită copilului, supra-satisfacerea dorințelor de jucării, dulciuri, cadouri și vacanțe scumpe. Acestea sunt câteva dintre indiciile unei ”iubiri” sufocante și perturbatoare.
În concluzie, deși este evident că nici un părinte nu are un control deplin asupra tuturor factorilor care contribuie la crearea și modelarea viitorului adult, cel puțin aceștia ar putea începe cu sine. Mai concret, cu a dobândi controlul conștient și responsabil asupra propriei contribuții la interacțiunea cu copilul său.
În aceeași ordine de idei, putem observa că mulți adulți au o mare dificultate de a-și conștientiza propriile nevoi. Nu o data, la întrebarea ”De ce anume ai nevoie?”, răspunsul imediat a fost ”Nu am nevoie de nimic.” În percepția generală, se confundă ”nevoia” cu ”lipsa a ceva”. Consilierea psihologică începe adesea cu ghidarea conștientizării de sine:
Nu trebuie să simțim sufocarea pentru a conștientiza că avem nevoie de aer pentru a respire; nu trebuie să traversăm pierderi emoționale mari pentru a accepta că avem nevoie de contact, de iubire, de relații.
Toate acestea sunt nevoi primare, pe care înainte să ni le recunoaștem, ele au fost ”văzute” și satisfăcute de cei din mediul în care am crescut. Iar dacă ei le-au ignorant, negat sau exacerbat, și noi vom fi ușor confuzi în raportarea la propriile senzații, nevoi și trăiri.
