Singurătatea, ca putere a Eului

Principala competentă, care sta la baza tuturor celorlalte, este gestionarea singurătății. Foarte mulți copii refuza sa facă lucruri singuri, pentru ca sentimentul autonomiei este resimțit mai degrabă ca însingurare decât ca “a fi competent”.

Daca “a fi mare” este interpretat de copil ca împovărare de sarcini si responsabilități, ca pierdere a sprijinului afectiv, atunci el va respinge sa crească mare, adică “ sa poată” sa facă anumite lucruri. Se va plânge ca temele sunt prea grele sau pur si simplu va tergiversa îndelung, va trage de timp; va implora sa doarmă cu părinții; va sancționa “nedreptatea” de a-I fi limitat timpul de joaca pe tabletă, cerând socoteala părinților ca nu sunt la fel de permisivi ca părinții colegilor etc.

Adesea copiii le cer părinților libertatea de a se pune la încercare: “Lasă-mă pe mine!”, “Vreau eu!”, “Pot si eu!”. Prin permisiune, părinții validează separarea copiilor. Prin intermediul acestor “puteri” copilul va reuși sa se adapteze in viitor si sa devina un adult capabil sa-si valorifice calitățile si sa facă alegeri in acord cu reperele proprii. Aceasta este proba competenței, iar pe alocuri copiii si părinții o pot resimți ca frustrare, pierdere sau frica.

Cu fiecare act de învățare, părintele accepta sa pună controlul si puterea in mâinile copilului. Primind puterea, copilul trebuie sa o exerseze pe cont propriu: sa mănânce singur, sa se spele pe dinți singur, sa-si facă prieteni singur, sa rezolve singur problemele de fizica etc. Orice competență se probează in singurătate.

Spre deosebire de adult, copilul își găsește confortul si siguranța in cadrul contactelor emoționale cu cei apropiați. Orice stare emoțională de bine își are originea într-o relație semnificativa pentru el, o persoana – figura de atașament. Așadar, atunci când trebuie sa exerseze de unul singur o anumita sarcina va fi necesar sa se desprindă ușor de contactul cu „furnizorul” de confort emoțional si sa-si dezvolte înlăuntrul sau un furnizor similar.

Experimentarea singurătății așadar presupune confruntarea cu emoțiile specifice „separării”.  Sa ne gândim ca este ușor pentru copil sa-si gestioneze singurătatea daca activitatea reprezintă in sine un furnizor de plăcere, de bucurie; de exemplu, mulți copii se joaca singuri si par foarte liniștiți. Dar, exista multe situații in care activitatea este oarecum impusa – „necesara” – sau este ceruta intr-un moment in care dorința copilului este de a face altceva; tăvălugul de gânduri si emoții va cere efort de disciplinare.

Doua concluzii par sa se desprinde de aici:

  1. De capacitatea de gestionare a singurătății depinde formarea competentei;
  2. Orice competenta presupune exersarea si probarea in singurătate.

Așadar procesul de separare se reia repetitiv pe parcursul vieții copilului, in legătura cu domenii foarte variate. Oricare ar fi competența (abilitatea) pe care copilul trebuie sa si-o însușească, părinții ar trebui sa ii asigure condițiile de a se simți sigur si confortabil cu singurătatea sa.

Orice competență se probează in singurătate.

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
WhatsApp
Email

Articole

Trimite un mesaj

Suna acum!
Adresa